Luiza Barcan, curator - 8 August 2011
Gândul cel mai pregnant pe care l-am avut în cele câteva zile cât am stat la Râşnov, pentru a doua oară, – fiindcă am petrecut şi anul trecut clipe plăcute pe acolo, cu aceeaşi ocazie – a fost că abia acum se poate vorbi despre rezistenţă prin cultură în România şi că FFIR se înscrie în această tendinţă. Dacă pe vremea comunismului aveam cu greu acces la cultură şi ne refugiam într-un fel în cărţi, filme, spectacole de teatru, concerte, câte erau, totuşi invazia de prost gust, impostura artistică şi apetenţa pentru smârcurile showbizului erau mult mai reduse.
În schimb acum, sărmana cultură adevărată e pe cale de dispariţie, fiindcă marea masă nu-i mai vede utilitatea şi pentru că televizorul, sursa cea mai suculentă de trivialitate şi prost gust, a înlocuit bucuria spectacolului. Celor foarte puţini care ar mai vrea să scape din maşinăria infernală a prezentului, cu toate incertitudinile şi neajunsurile cotidiene, le-au mai rămas puţine „tonice” culturale. Şi FFIR se poate număra cu brio printre ele. Pe de altă parte, oameni cu instrucţie bună, discernământ şi gust artistic, precum cei din echipa de organizare a festivalului, îşi pot da lor înşişi un sens prin gestul cultural căruia încearcă de trei ani să-i confere identitate. Şi ne mai dau şi nouă, celor încă apţi de a intra în jocul rafinat al artei, iluzia normalităţii.
În marea de impostură şi gust îndoielnic în care se scaldă de cel puţin un deceniu cultura românească, FFIR se aseamănă unei guri mari de oxigen. Filmele şi evenimentele sunt selecţionate cu mare grijă şi cu un ochi exersat, ţinuta lor artistică e înaltă, performerii sunt în general nume cu greutate, iar publicul, e drept, nu atât de numeros ca pe stadioane ori la şuşele locale estivale, aparţine unei elite vizibile cu ochiul liber. Realmente, cele 11 zile de festival au fost zile de sărbătoare. Filmele au rulat pe tot parcursul zilei, fie în modernizatul cinematograf local, fie în cetate, seara, după lăsarea întunericului. Concertele, recitările, spectacolele, lansările de carte, expoziţiile s-au desfăşurat şi ele eşalonat, de-a lungul fiecărei zile, astfel încât, pentru cei interesaţi, cele aproape două săptămâni au fost un adevărat maraton cultural.
Drept concluzie, aş spune că mi-aş dori ca organizatorii FFIR să nu-şi piardă entuziasmul, răbdarea şi generozitatea. Adică, mi-aş dori ca festivalul să continue şi în anii următori, fiindcă, din fericire, mai există public şi pentru cultura de bună calitate.
