Ioana Ieronim, poet - 9 August 2011
A fost o bucurie şi un privilegiu pentru mine să particip la unul dintre evenimentele speciale organizate la Râşnov în vara acestui an, pe lângă Festivalul de Film Istoric. Invitaţia domnului Radu Rădescu de a citi cu această ocazie, în ciclul „Peste opt secole de cultură germană”, din cartea mea dedicată Râşnovului m-a bucurat de la început. Dar trebuie să recunosc că nu numai experienţa mea în sine, ci şi revelaţia întregului program pe care l-a coordonat Radu Rădescu au fost mult şi mult peste aşteptări. Dintr-un supliment la Festivalul de Film Istoric – festival care merită toate felicitările, fiind tot mai vizibil, mai bogat, mai ofertant, mai plin de idei – modulul de evenimente speciale a venit cu un impresionant pachet de excelenţă artistică şi diversitate.
Este de observat chiar design-ul de bază, intenţia deschiderii în timp: adâncimea istorică a culturii locale, transilvane, în ciclul pomenit; ca şi deschiderea în spaţiu: colonizări culturale. „Muzică veche, jazz, tango, şi bossa-nova, recitaluri de harpă celtică, vibrafon, orgă, spinetă, flaut şi violoncel, proiecţii de film mut acompaniate de muzică live, un concert aniversar dedicat Regelui Mihai, un spectacol de dans, două expoziţii de pictură şi multimedia”: acestea nu au rămas doar pe hârtie, ci s-au materializat în clipe de neuitat pentru spectator. Am avut ocazia să asist la concertul lui Alexandru Anastasiu, acestui interpret de rară valoare al vibrafonului, cu ansamblul cameral Musica Viva (Bucureşti), în Biserica Evanghelică. A fost, cu adevărat, un moment de graţie interpretativă.
Lectura mea s-a asociat cu un concert dedicate muzicii vechi din Transilvania, în interpretarea grupului cameral Quartetto Brassovia din Braşov şi a minunatei soprane Cristina Radu. Un contrapunct care mi s-a părut foarte inspirat (mulţumesc pentru aceasta, Radu Rădescu): muzica, excepţional interpretată, a oferit frumuseţea, nobleţea, bucuria, melancolia, religiozitatea unor secole de demult din spiritualitatea locului, iar textele mele vorbeau despre lumea râşnoveană a unui moment de criză, în anii 1950, care-şi păstra totuşi un fond invincibil de frumuseţe şi valoare. Trebuie să fac mărturisirea că, după numeroase lecturi publice în multe locuri, de-a lungul anilor, această lectură a fost unică pentru mine.
Unică în sensul unei indescriptibile comuniuni cu publicul râşnovean – ei fiind oamenii locului despre care vorbeam: o imagine mişcată, peste jumătate de secol, pe care la lectură o contemplam împreună. Ceea ce s-a pierdut. Ceea ce mai este. Ecouri peste multe praguri de timp. Cu profundă dragoste pentru acest loc. Mai mult, lectura a fost bilingvă, mulţumită tinerei jurnaliste şi pianiste Christine Chiriac, tot din Ţara Bârsei, care a citit traducerea germană a textelor. Având în vedere că eu mi-am petrecut copilăria printre saşi şi la Şcoala germană, acest lucru a însemnat şi el o dublă întoarcere acasă, o punere în adevărul a două limbi care defineau Râşnovul copilăriei mele.
Aş zice că e un noroc în a fi râşnovean. Cei care simt aceasta, cum este primarul localităţii, Adrian Veştea şi echipa, care „mişcă lucrurile” aici, atât de spectaculos, au avut şi au nişte iniţiative extraordinare, prin care pun în valoare potenţialul de excepţie al locului. Dacă mi-aş dori ceva – cu ardoare de vechi râşnovean – ar fi ca direcţia în care se desfăşoară lucrurile să însemne şi o cât mai serioasă atenţie şi subtilă conservare a construcţiilor locului: ceea ce dă atmosfera burgului, a străzilor. Faţadele cu obloane, porţile care leagă casă de casă. Fiindcă acestea sunt (de stricat e uşor…) – şi reprezintă un ingredient de ireductibilă importanţă pentru viitorul visat şi posibil al Râşnovului. Un viitor care este deja prezent.
Chiar şi încercarea de a păstra ca monument de veche arhitectură industrială măcar ceva din Fabrica de Scule Răşnov, ar merita… Forma lui de acoperiş în zig-zag arăta bine (faţă de hangarele impersonale care au început să înece Ţara Bârsei).
Aş mai vrea să adaug că am fost impresionată de prezenţa în festival a filmelor lui Nicholas Dimăncescu, plecat cu mult prea repede dintre noi – american român dintr-o distinsă familie de patrioţi, tânărul care a dovedit iubire de ţara sa ancestrală, de munţii ei şi s-a dedicat, până la sacrificiu de sine, recuperării memoriei istorice, a valorilor acestui loc.
