Călin Torsan (Einuiea, Favelas) - 16 August 2011
Pribegia din adâncul verii
Înaintea unei veri de la care aşteptam multe deplasări prin ţară, lucrurile s-au cernut, aproape logic dacă este să luăm în calcule aşa-zisa criză, şi toate nădejdile noastre pentru o vacanţă de neuitat s-au năruit undeva, la poalele unor alte ruine, cele ale cetăţii din Râşnov.
Nu era prima oară când urma să cântăm acolo. Mai fusesem de câteva ori. Era pentru a doua oară când eram invitaţi sub pălăria Festivalului de Film Istoric. De fapt, am participat la ambele ediţii internaţionale ale acestuia.
Ceea ce era nou – şi ne dădea fiori cumva treaba asta, gândindu-ne cum o să primească publicul oferta noastră şi cum o să ne iasă nouă şmecherezul – era că propusesem, pe lângă cele două filme mute pe care urma să le ilustrăm sonor (vorbesc de colegii din Einuiea), unul la cetate, altul în cinematograful local, şi o formulă de concert nouă, Favelas, una cu care am reiterat un traseu muzical constituit din clasicele genului bossa-nova.
Nu o să insist asupra amănuntului că cele trei spectacole ne-au ieşit aşa cum ne propusesem, ci voi aminti ceea ce am observat atunci, în cele trei zile petrecute la Râşnov, mare parte din timpul lor hălăduind într-o pensiune teribilă, cu câine ciobănesc, pisici, peşti împrăştiind soarele în mii de licăriri, din adâncul unui havuz, cu camere purtând nume de culori şi de copaci, cu un personal dispus la orice efort, numai pentru a te simţi cât mai bine: o lumină specială, care se revărsa peste toate. Una cum numai de Paşti se mai lasă peste lume. Prin care obiectele încep să prindă contururi uimitoare, chiar şi pentru un miop. Din cauza căreia gesturile devin subtile, iar oamenii mai atenţi.
Deşi urmărit de inevitabilul stres al faptului că am avut ziua şi spectacolul, anul acesta m-am simţit teribil la Râşnov. Înconjuraţi de prieteni, de familii, de un public nu atât de răsfirat pe cât ar crede unii, de munţii care aduceau răcoarea la vreme de seară, am încercat să le oferim acestora, schimb firesc, ceea ce ştim mai bine.
Într-una dintre dimineţi am făcut o excursie scurtă până la nou deschisa peşteră. Fundata îi spune. De unde m-am întors cu un flyer, sperând că într-o bună zi am putea ajunge şi noi să cântăm înlăuntrul pământurilor. Încă nu le-am scris celor de acolo, dar poate că amintind de acest lucru aici, mă voi hotărî chiar acum să o fac. Şi-atunci, cine ştie, poate că la anul, în timpul aceluiaşi festival – eu bănuiesc că va exista şi o a patra ediţie; cum se spune, minunile, fie ele mici, mari, complet rupte de lume sau ceva mai terestre, ţin măcar trei zile – ne vom întâlni cu lilieci în păr.
Pentru cei care nu ştiu despre acest festival, fac publică o frântură din oferta organizatorilor, pentru că filmele care rulează aici şi muzicile care le însoţesc au o anvergură neaşteptată. Aş fi mers la câte ceva, dar până la urmă – aşa mi se întâmplă când, la rândul meu, fac parte din program – am abandonat total ideea de a fi spectator. Mi-ar fi împrăştiat atenţia pe care o biciuisem pentru altceva, pentru spectacolele mele. Dar aş fi mers să ascult concertul de orgă cu soprană şi viola da gamba, chiar în ziua în care am sosit la Râşnov. Au fost, în schimb, soţia mea şi fiica. Aş fi mers să ascult chitările lui Claudiu şi ale Oliviei (participanţi în concertul sud-american), ori măcar să le strâng mâinile, dar aveam programate spectacole fix de la ora la care se încheia concertul lor. Aş fi vrut să ascult instrumentul inovat de un elveţian şi explicaţiile despre el, dar acest moment se consumase deja cu o zi înainte. Chiar în camera de la pensiune, la televizor, am văzut reportajul despre acest instrument. Aş fi vrut să o ascult pe Roxana, cea care îşi încâlceşte degetele în pletele harpei, dar m-am rezumat la o simplă şi matinală discuţie amicală, învăluiţi de aburii cafelei.
De fapt, nici în peşteră n-am intrat de-a binelea, dar cumva trebuia construit şi textul ăsta. M-am întors de la gura ei, aşa cum fac apele pe timpul refluxului, pentru că era o coadă prea mare la casa de bilete. Întârzierea presupusă putea ameninţa ora mesei. Iar înainte de un concert este foarte bine să îţi gâdili stomacul cu o ciorbă. Caldă. Acră. Cu smântână.
